Ce poate uni o societate divizată de război și inegalități?
Care sunt alternativele la discursurile istorice post-sovietice în Rusia și fosta URSS?
Poetul și activistul Chiril Medvedev meditează asupra anti-imperialismului solidar și asupra ideii unei noi formule forme de cetățenie.
Discursul despre patriotismul „progresist” și non-statal sau al „patriotismului de jos” (de la firul ierbii)” este o încercare de a descrie o idee de civism care ar putea consolida societatea rusă. Idee, a cărei absență ne împiedică să răspundem la multe provocări.
În primul rând este vorba despre sfidările impuse de autorități. Acum, când regimul duce un război agresiv în Ucraina în numele poporului rus, folosind clișee patriotice vechi sau actualizate, această problemă este deosebit de evidentă.
Numărul celor care se opun războiului în Rusia este uriaș, dar ei nu au o platformă comună, nu au o istorie comună și nu au un limbaj comun cu care să ceară încetarea războiului, să se identifice unii cu alții sau măcar să vorbească despre ceea ce se întâmplă. Ce sentimente față de cei care locuiesc cu noi în aceeași curte, cartier, oraș, regiune sau țară, ce viziune asupra istoriei, ce imagine a „comunității imaginate” ar putea uni majoritatea celor care sunt gata să lupte pentru o Rusie nouă, neimperială?
Două narative post-sovietice
După prăbușirea URSS au apărut două mari narative dominante ale istoriei: cea liberală și cea național-stalinistă. În timpul administrației Putin a apărut o altă narațiune, una sintetică, care este folosită cu succes astăzi de regim pentru a-și menține dominația.
Versiunea liberală a istoriei naționale este construită în jurul ideii de aspirație milenară a Rusiei – exprimată prin „cei mai buni reprezentanți” ai săi – de a fi parte deplină a Europei. Această aspirație, în mod tragic, de fiecare dată eșuează să se realizeze. Acest discurs este adesea centrat pe episoade sângeroase din istoria Rusiei, pe figuri de sclavie și subjugare, pe o percepție conservatoare a Revoluției din Octombrie ca fiind atât o conspirație a criminalilor, cât și o revoltă populară, pe imaginea de „națiune de călăi și victime” generată de epoca Stalin și pe nevoia de a se pocăi pentru păcatele regimului sovietic. În această versiune extremă, occidentalocentrismul dogmatic al tradiției liberale rusești implică și clasismul cu accente rasiste față de straturile sociale ”inferioare” și față de orice comunitate percepută ca fiind „non-europeană”.
Cea de-a doua narațiune dominantă, care a apărut, de asemenea, din ruinele URSS în anii 1990, poate fi descrisă ca fiind naționalist-stalinistă. Ea se bazează pe mitul lui Stalin ca lider ascetic al unei puteri proletare care a întruchipat dreptatea și ordinea, a învins nazismul și a înfruntat cu succes Occidentul. Această poveste se naște în mare parte din caracterul conservator și patriotic al URSS-ului din anii 1930. Prin urmare, deși fac apel retoric la „prietenia popoarelor”, adepții național-stalinismului sunt totuși adesea predispuși la antisemitism (care a devenit parte din tradiția stalinistă de bază după „lupta împotriva cosmopolitismului”) și la alte stereotipuri xenofobe. Acest lucru s-a datorat în mare parte viziunii predominante asupra poporului rus care ar fi îndeplinit un rol formator de stat și civilizator în URSS. Ne putem aminti de un aforism extrem de popular în rândul acestui public: „Barbarii ruși au dat buzna în sate, aule și tabere de nomazi, lăsând în urmă doar biblioteci, teatre și orașe”.
Desigur, printre „staliniști” există adepți sinceri ai internaționalismului, la fel cum printre „liberali” există oameni complet lipsiți de rasism social și de altă natură.
Dar tocmai aceste două versiuni ale istoriei, care se contrazic, se caricaturizează și se hipertrofiază reciproc, au devenit normă.
Ambele au o componentă colonială, chiar dacă aceasta este exprimată în mod diferit. Ambele se întorc la evenimentele cheie din anii 1990: victoria asupra loviturii de stat a Comitetului General pentru Starea de Urgență (CGSU/ГКЧП) în ’91 și salvele de artilerie ale lui Elțîn asupra Parlamentului în ’93.
1991-1993
Victoria asupra CGSU din august 1991 promitea să fie un eveniment formativ pentru o nouă națiune civică. „Ținta centrală aleasă de puciști a fost Rusia, poporul său multinațional, poziția Rusiei în ceea ce privește democrația și reformele sale”, a declarat Boris Elțîn la 22 august, descriind comunitatea politică emergentă (adică democratică, multinațională etc.). Cu toate acestea, anume reformele au fost cele care au eșuat, provocând o scindare în societate și în guvern, care a culminat cu înfrângerea parlamentului anti-Elțîn în 1993. Victoria lui Elțîn, care a reușit să desființeze parlamentul „pro-sovietic” și, în scurt timp, a marginalizat parțial și a controlat parțial puternica mișcare de reformă antiliberală, a fost în cele din urmă o înfrângere pentru democrația rusă. 1993 s-a dovedit a fi fatal pentru formarea unei noi comunități civice și a stabilit vectorul autoritarist al istoriei post-sovietice ruse.
De atunci, confruntarea ideologică dintre „patrioții” pro-sovietici și „liberalii” antisovietici a devenit un subiect cheie al dezbaterilor publice, împiedicând formarea unei societăți puternice și unite, capabile să lupte pentru interesele sale și să se opună autorităților și elitelor. Sarcina de a unifica o societate divizată a revenit autorităților, iar acestea au început să facă acest lucru – deja în propriul lor beneficiu.
Patriotismul lui Putin
Vladimir Putin a fost foarte conștient de această misiune. Era la Kremlin când rușii au început să ceară un lider coerent și care ar aduce noi realizări, adică unul care să aducă motive de mândrie națională. Respingând sau controlând lobby-ul liberal care l-a adus la putere și prin gesturi simbolice, cum ar fi revenirea imnului sovietic, Putin a câștigat o mare parte din publicul nostalgic sovietic.
Acest lucru a avut loc pe fondul marginalizării politice și ideologice atât a aripii liberale, cât și a celei naționalist-staliniste. Liberalii (deși fără prea multă rezistență) au fost împinși în nișa opoziției antisovietice și parțial cooptați de aparatul de guvernare (așa-numiții „liberali de sistem”). Staliniștii (de asemenea, destul de voluntar) au fost înghesuiți într-o nișă de alegători, pe care tehnologii politici cinici îi numesc în context electoral „săracii cu Stalin”.
Versiunea lui Putin despre istorie, bazată pe ideea de o continuitate între Rusia antică, imperiul rus, URSS și Rusia modernă, a început să prindă contur. Esența sa este că, în ciuda tulburărilor și a rătăcirilor ocazionale, Rusia s-a întors de fiecare dată la valorile sale tradiționale și, mai ales inseparabile: statalitatea, familia și credința.
Revoluția bolșevică și liderii ei, Lenin și Troțki, despre care Putin, în toate declarațiile sale, știe prea puțin, deși este preocupat de posibila lor influență asupra modernității, au fost o amenințare pentru Rusia. Un motiv recurent în versiunea istorică a lui Putin este acumularea de pământuri (rus. собирание земель): de la prinții moscoviți, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare, cucerirea Caucazului, până la construirea statului sovietic. Tulburările și prăbușirea din anii 1990, apoi anexarea Crimei și războiul de astăzi pentru anexarea teritoriilor ucrainene sunt repere ”ordinare” pe acest drum milenar.
Așadar, „valorile tradiționale”, recuperarea teritoriilor, dezvoltarea fericită a popoarelor și culturilor sub dominația rusă, semnul egalității dintre popor și stat – iată baza patriotismului etatist rus care s-a dezvoltat în ultimii 20 de ani.
De la stalinismul național, patriotismul putinist a împrumutat suveranismul, anti-occidentalismul, lipsa de dorință de a recunoaște greșelile și crimele istorice, iar de la liberalismul anilor 1990, aversiunea față de radicalismul de jos, al poporului, și față de discursul „populist” al clivajului antagonistic dintre bogați și săraci.
Patriotismul progresist?
Aș dori să susțin și să dezvolt un punct de vedere diferit. Poporul și elitele au istorii diferite și trăiesc în țări diferite. Coeziunea societății și elitelor este instrumentul sigur de a menține majoritatea sub control. La rândul său, societatea are nevoie de coeziune pentru a ține sub control puterea politică și pentru a o schimba prin forță în situații critice.
Patriotismul națiunilor colonizate datează în mod tradițional de la naționalismul civic și de la luptele de eliberare națională. În ceea ce privește națiunile imperiale, baza solidarității împotriva elitelor de astăzi poate fi ideea unei istorii anti-imperiale a popoarelor și națiunilor. Recunosc, nu există nimic nou în această idee.
„Am învățat că libertatea de care mă bucur a fost câștigată de-a lungul secolelor – de la rebeliunea țărănească a lui Wat Tyler la țăranii săraci – săpătorii și nivelanții (eng. Diggers and Levellers) ai Revoluției engleze, de la Căpitanul Swing la Ned Ludd, la cartiști și sufragete”, scrie cântărețul englez de rock Billy Bragg în The Progressive Patriot. În această carte, el desenează un tablou măreț al istoriei engleze, asamblat din etapele dezvoltării mecanismelor democratice și ale includerii diferitelor straturi și grupuri – plebei, muncitori, femei, migranți. „Am auzit prima dată despre Tom Paine și martirii din Tolpuddle, despre filantropii Ragged Pants și despre bătălia de pe Cable Street. Am început să realizez ce rol imens au jucat în viața mea victoria laburistă din 1945 și crearea statului social. Aceasta este tradiția noastră radicală și, prin solidaritatea cu greviștii, am devenit parte a acestei tradiții”.
Esența a ceea ce Bragg ar numi patriotismul progresist a fost explicată cu aproape o sută de ani înaintea lui de Lenin într-un articol din 1914: „Ne este oare străin sentimentul de mândrie națională nouă, proletarilor conștienți din Rusia? Bineînțeles că nu! […] Noi ne iubim limba și patria […] Cel mai mult ne doare să vedem și să simțim la ce violență, opresiune și batjocură este supusă frumoasa noastră patrie de către călăii țariști, de către nobilime și capitaliști. Suntem mândri de faptul că aceste abuzuri au fost respinse de mediul nostru, anume mediul rusesc, și că acest mediu i-a adus în față pe Radișciov, pe Decembriști și pe revoluționarii raznociști din anii ’70”.
Noua nevoie de un patriotism dinspre stânga
Cu începere din anii ’70, universalismul marxist, împreună cu programul său internaționalist, intră în criză. „Politica identitară” oferă noi forme de solidaritate și rezistență, punând accentul pe activism, pe lupta pentru mecanisme culturale și educaționale într-o măsură mai mare decât pentru reprezentarea majorității democratice a națiunii în organele de stat. Începe era neoliberală, piața liberă își ia revanșa, ceea ce va atrage după sine, în cele din urmă, ca răspuns o cerere pentru un stat național mai puternic. Politica expansivă a SUA și triumful conservatorilor britanici și americani impun mișcarea de stânga să lupte pe propriul teren și, prin urmare, să se bazeze pe istoria națională.
În 1980 este publicată cartea lui Howard Zinn, A People’s History of the United States (O istorie populară a Statelor Unite). Istoricul pune accentul pe luptele muncitorilor, ale femeilor și ale minorităților rasiale și etnice. Modelul său de patriotism este un răspuns direct la politicile militariste și imperiale ale țării sale. „Disidența este cea mai înaltă formă de patriotism. […] Dacă statul nu ne protejează libertățile, ci le distruge, dacă statul trimite tinerii la un război nedrept, ei bine, atunci acest stat nu respectă principiile – nu-i pasă de viață, libertate și fericire. […] În momentul în care un stat se comportă în acest fel, nesupunerea este cel mai patriotic lucru pe care trebuie să-l facem”.
Una dintre realizările cărții lui Zinn este faptul că încorporează luptele de grup în cadrul mai larg al istoriei naționale și de clasă, oferind, într-un fel, un răspuns la întrebarea cum să implice stânga în politica identitară într-o epocă de criză a mișcării muncitorești tradiționale și a perspectivei sale internaționaliste asociate. Eric Hobsbawm, într-un articol din 1996, ridică aceeași întrebare: „De ce este atât de dificil pentru stângiști, mai ales în țările anglofone, să se vadă pe ei înșiși ca reprezentanți ai întregii națiuni? (Mă refer, bineînțeles, la națiune ca la o comunitate a tuturor oamenilor din țară, nu ca la o comunitate etnică.) […] La urma urmei, chiar și Marx a prevăzut o astfel de transformare în ”Manifestul Comunist”. Todd Gitlin a spus-o foarte clar în cartea sa Twilight of Common Dreams (Amurgul viselor comune): „Cine sunt stângiștii dacă […] nu sunt purtătorii de cuvânt ai întregului popor?”…Dacă nu există popor, ci doar popoare, atunci nu există stânga”.
Hobsbawm scrie, de asemenea, despre „combinația de patriotism și transformare socială” care a dominat politica europeană imediat după 1945.
Nu este o coincidență faptul că populismul de stânga, care combină agendele de clasă și patriotice, este popular în lumea de astăzi, când este din nou evident că cei care sunt săraci și privați de mijloacele de producție constituie de fapt majoritatea națională.
Poate fi feminismul patriotic?
Unele feministe oferă propria lor versiune despre cum discuția despre identități poate fi combinată nu doar cu o agendă globală, ci și cu una patriotică. „Protestul este, de asemenea, o „valoare tradițională”, iar într-o republică care a fost fondată prin revoluție, această valoare este mult mai înrădăcinată decât conservatorismul fanfaron”, scrie feminista americană Barbara Ehrenreich într-un eseu intitulat Family Values (Valorile familiei – 1988). „Feminismul a fost, am putea spune, inventat aici și ar trebui să fie considerat unul dintre cele mai bune exporturi ale noastre. […] Nu contează că patriotismul se dovedește prea des a fi un refugiu pentru ticăloși. Protestul, rebeliunea și tot felul de revolte reprezintă adevărata datorie a patriotului!”.
Tema patriotismului a fost abordată și de o altă feministă de prim rang, poeta Adrienne Rich. În 1991, în urma Războiului din Golf, Rich lucra la un ciclu de poezii, intitulat An Atlas of a Complex World (Atlasul unei lumi complexe). Ea caută un antidot la propaganda imperială și corporatistă în istoriile personale de solidaritate și de ajutor reciproc, în experiențele politice personale, în diversitatea naturii și a stilurilor de viață americane.
„Un patriot nu este o armă. Un patriot este cel care luptă pentru sufletul țării sale, așa cum luptă pentru propria ființă, pentru sufletul țării sale în timp ce el se luptă pentru propria ființă. (…) Un patriot este un cetățean care încearcă să se trezească din visul pârjolit al inocenței, din coșmarul generalului alb și al generalului negru fotografiați în uniformele lor de camuflaj, să-și amintească adevărata sa țară, să-și amintească suferința pământul: să-și amintească că binecuvântarea și blestemul se nasc ca niște gemeni și sînt separați la naștere pentru a se reîntâlni în doliu că emigrantul intern este cel mai nostalgic dintre toate femeile și dintre toți bărbații că fiecare steag care flutură astăzi este un strigăt de durere”.
(versiunea engleză):
A patriot is not a weapon.A patriot is one who wrestles for the soul of her country as she wrestles for her own being, for the soul of his country(…) as he wrestles for his own being. A patriot is a citizen trying to wake from the burnt-out dream of innocence, the nightmare of the white general and the Black general posed in their camouflage, to remember her true country, remember his suffering land: remember that blessing and cursing are born as twins and separated at birth to meet again in mourning that the internal emigrant is the most homesick of all women and of all men that every flag that flies today is a cry of pain. (după Adrienne Rich, Collected Poems, 1950-2012) W.W. Norton and Company, 2016).
„Să contestăm monopolul dreptei asupra patriotismului!”
Toți autorii citați mai sus aparțin unor mari tradiții imperiale: britanică, americană și rusă. Mașinile imperiale ale acestor țări au adus multe rele popoarelor din diverse părți ale lumii, iar culturile acestor țări au contribuit la progresul omenirii. Este posibil să separăm una de cealaltă? Evident, nu-i putem plasa pe Dostoievski, Tolkien sau Hemingway în tradiția anti-imperială, dar îi putem accepta, în mod critic, cu toate contradicțiile lor, ca parte a culturii mondiale și ca parte a culturilor naționale cu care ne asociem. Acest lucru este valabil în special pentru proiectul sovietic, cu combinația sa unică și încă neînțeleasă de eliberare și colonizare.
Când aud pe cineva spunând lucruri de genul „Rusia este o țară de călăi, turnători și victime”, îi răspund că stră-străbunicul meu nu a fost nici călău, nici victimă, dar a luat parte la revoluția din 1905. Străbunicul meu, un comunist maghiar, a luptat pentru programul de pace Zimmerwald și apoi a devenit un cetățean al Uniunii Sovietice, scăpând printr-o minune de represii. Un alt străbunic a luptat pentru roșii în Războiul Civil, apoi a lucrat la în cadrul unui institut care lucra asupra combustibil pentru avioane, după care a lucrat într-o „șarașcă” (1), cu academicianul Korolev, iar fiica sa, bunica mea, a proiectat mai târziu mine sovietice. Da, rudele mele ipotetice ar fi putut lucra pentru NKVD. Da, este posibil ca rudele mele din viața reală să fi comis acte publice nesuferite, despre care istoria familiei tace. Dar, în general, nu ar fi făcut nicio diferență, căci vorbim despre experiențe colective, nu doar private. Vorbim despre o experiență colectivă de emancipare și înrobire, de arhaizare și progres.
Putem considera 17 octombrie ca fiind un mare eveniment de emancipare fără a susține abuzurile Cheka, dizolvarea de către bolșevici a sistemului pluripartidist, cooptarea sindicatelor și renunțarea bolșevicilor la multe dintre promisiunile lor. Recunoașterea rolului progresist al URSS în multe domenii – de la explorarea spațială la susținerea luptei anticoloniale în întreaga lume – nu înseamnă să închizi ochii la Marea Teroare, la „lupta împotriva cosmopolitismului”, la înfrângerea Primăverii de la Praga și la psihiatria punitivă pentru dizidenți. Recunoașterea faptului că armata sovietică a eliberat Europa de nazism nu înseamnă că trebuie să negăm preluarea postbelică a Europei de Est și dreptul națiunilor acesteia de a avea propria versiune a istoriei.
„Trebuie să contestăm monopolul dreptei asupra patriotismului, dar nu prin jurământul de credință oarbă față de țara noastră, ci prin a spune povestea despre cum am ajuns aici toți împreună, despre cum multe și multe generații de excluși au început să simtă că aparțin societății”, scrie Bragg. „În ultimii treizeci de ani, stânga a luptat împotriva fascismului cu mâinile legate. Valorile noastre egalitare și internaționaliste ne-au împiedicat să avem o conversație normală despre identitate. Luptând frontal și direct cu naționalismul reacționar, am creat automat un vid, lăsând totul în seama celor de la BNP sau de la Daily Mail – și ei au fost cei care au decis tot timpul cine este ”al nostru aici” și cine nu”. Bragg este un patriot al Angliei, care are granițe istorice destul de clare.În Rusia, problema imperială este complicată de faptul că pe aceleași teritorii coexistă diferite comunități naționale. Este moștenirea URSS-ului. Întrebarea referitoare la măsura în care URSS a fost un imperiu nu este de interes doar pentru academicieni. Astăzi, acest subiect reprezintă, de asemenea, o miză politică importantă.
Patriotismul imperiilor, regiunilor de la frontieră și provinciilor
Am făcut școala în anii ’80, când tendințele ideologice ale diferitelor perioade sovietice formau o imagine destul de eclectică. Am învățat la școală o istorie glorioasă a luptei sociale și de clasă, a revoltelor și revoluțiilor, precum și sensul pozitiv al cuvântului „patriot”, care se referea la Risorgimento italian, la Marele Război pentru Apărarea Patriei, la Rezistență, la luptele anticoloniale ale popoarelor din Africa și Asia și la Revoluția cubaneză. De asemenea, am învățat la școală noțiunea de tristă faimă că „Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni”, care se pare că datează din perioada patriotismului de stat din a doua jumătate a anilor ’30 și ’40.
Rudimentele vechiului imperialism, ideile internalizate în mod dogmatic ale clasicilor marxismului, conform cărora centralizarea este mai progresistă din punct de vedere istoric decât fragmentarea, că o limbă comună este preferabilă mai multor limbi pentru clasa muncitoare și logica fără cusur a confruntării dintre taberele Războiului Rece – toate acestea i-au determinat pe unii „patrioți sovietici” să sprijine agresiunea rusă în Ucraina. Această agresiune este prezentată în mod deliberat publicului țintă ca un pas spre restaurarea URSS. Există și combinații mai complexe. Iată cum Vladimir Stepanov, un veteran din Novosibirsk din cel de-al Doilea Război Mondial, care a participat la invazia insulelor Kurile și care acum câțiva ani în urmă s-a pronunțat împotriva retrocedării insulelor către Japonia, s-a pronunțat împotriva „operațiunii militare speciale”. Această poziție este probabil coerentă în felul ei. Includerea Kurilelor în URSS este percepută ca un rezultat drept al războiului împotriva agresorului, în timp ce atacarea Ucrainei, chiar și sub sloganul Marelui Război Patriotic, contrazice această dreptate.
Ca o alternativă la patriotismul sovietic necritic, Serghei Abașin propune „să vedem și să acceptăm caracterul contradictoriu, ambiguu și complex al ansamblului sovietic, atât în ceea ce privește etapele sale temporale și diversitatea spațială, cât și coexistența unor proiecte, experiențe personale și tendințe concurente. În această ambiguitate, a existat un loc atât pentru inegalitate, cât și pentru încercările de a o depăși, atât pentru colonialism, cât și pentru practicile anticoloniale. O astfel de abordare contrazice narațiunea anticolonială liniară, care prezintă Moscova ca pe un exploatator absolut. Aceasta este și mai mult în dezacord cu imaginea nostalgică a egalității fericite și a prieteniei dintre popoare sub conducerea Rusiei, care se presupune că este „prima între egali”.
Alternativa la ambele este o narativă în care istoria cuceririlor imperiale merge mână în mână cu istoria coexistenței și co-dezvoltării diferitelor popoare și culturi: de la vecinătatea seculară a comunităților musulmane și ortodoxe și revolta multinațională a lui Pugaciov până la elementele de modernizare din republicile naționale ale URSS. În acest fel, „patriotismul progresist” rusesc ar putea contracara atât patriotismul de stat, cât și naționalismul etnic rusesc, care, în mod inevitabil, în toate formele de extremă dreapta, se bazează pe stigmatizarea majorității rusești ca victimă și care, în coliziune cu alte naționalisme, amenință cu o redistribuire sângeroasă a diferitelor teritorii „ancestrale”. Recunoscând și susținând dreptul popoarelor la autodeterminare, stânga rusă și democrații de astăzi ar trebui să se gândească atât la un model de societate incluzivă, imun la orice xenofobie, cât și la o nouă federație care să depășească cu adevărat moștenirea imperială, voluntară și egală pentru teritorii și comunități. Oportunitatea de a lansa o astfel de idee ar putea apărea în orice moment.
Și aceasta este o provocare globală. Contrar promisiunilor privind o iminentă abolire a frontierelor ca urmare a marșului mondial al capitalismului global, asistăm nu numai la o nouă cerere pentru un stat național, ci și la confruntări din ce în ce mai sângeroase pentru frontiere și teritorii „ancestrale” în întreaga lume. Intervenția Federației Ruse în Ucraina consolidează puternic această tendință.
În prezent, nu există un cadru politic unic în care să poată fi rezolvate problemele din Donbass, Karabah, Kosovo, Crimeea, Catalonia, Taiwan, Abhazia, Palestina, alte teritorii anexate sau disputate, republici autoproclamate sau parțial recunoscute.
Cazul Donbass arată cum ambițiile imperiale ale statelor mari nu permit vecinilor lor să își rezolve problemele interne prin federalizare. Cuvântul „federalizare” devine în cele din urmă sinonim cu o concesie în fața ambițiilor geopolitice ale agresorului. De dragul lor, în republicile marionetă a fost construită de sus o istorie pro-rusă, folosind elemente existente ale identității sovietice – identitate proletară și antifascistă.
Există totuși o cale de ieșire din această situație care să nu implice logica statelor naționale, ci ideea de federații sau confederații supranaționale? Nu putem decât să sperăm. Nici patriotismul regional, care se opune nu doar naționalismului etnic, ci uneori chiar și proiectelor civice de construire a națiunii, nu și-a spus ultimul cuvânt. Se referă atât la experiențele trecutului (Iugoslavia, URSS), care au lăsat, printre altele, un bazin imens de asociații pozitive, cât și la proiectele de unificare continentală cu o puternică componentă anti-imperialistă (bolivarianismul, panafricanismul). Există o astfel de componentă și în ideea unei Europe puternice, unite și independente față de SUA.
Patriotismul faptelor mici și al comunităților locale
Nu este vorba doar de o chestiune de istorie. Așa cum am mai spus, patriotismul este, de asemenea, un răspuns la criza marilor ideologii și a narațiunilor ideologice. Atunci când oamenii nu mai cred în „cuvinte mari”, ei se unesc în jurul „faptelor concrete” și al „spațiilor comune”.
Prin implicarea în luptele pentru păduri, parcuri și dezvoltare urbană, oamenii elimină sau pun deoparte diferențele politice „mari” care îi împiedică să acționeze împreună. Dar nevoia de mari agende politice și narațiuni istorice nu va dispărea. Dacă activiștii nu sunt înarmați cu istoria lor, mai devreme sau mai târziu, agenda lor va fi acaparată de autorități. Altă posibilitate este că propaganda îi va diviza după linii familiare – aceleași linii ale confruntării sovietice/antisovietice din 1991-1993. Este nevoie de o narațiune care să acopere această prăpastie, una care să integreze activismul local în istoria mai largă a democrației și rezistenței populare, care a continuat și în URSS.
Dar o astfel de narațiune nu poate fi construită de la zero. Ea se poate naște doar dintr-o luptă de jos, dinspre masele populare. Observația mea asupra activismului local din ultimii ani sugerează că cei care se implică serios în apărarea naturii, a peisajelor istorice sau a culturilor locale vor ajunge în mod inevitabil, deși nu peste noapte, la concluzia că o astfel de apărare necesită o perspectivă națională și, în cele din urmă, una globală. În acest sens, ne vine în minte sloganul mișcării alterglobaliste: „Acționează la nivel local, gândește la nivel global”, deoarece a încercat să depășească o agendă națională sustenabilă folosind mecanisme internaționale, cum ar fi forumurile sociale.
Traiectoria mișcării de apărare a orășelului Șies este interesantă. Această inițiativă locală din regiunea Arkhangelsk, la granița cu Republica Komi, împotriva gropii de gunoi planificate de Moscova, a mobilizat nu numai o agendă de mediu și de drepturile omului, ci și o agendă etno-culturală regionalistă. A atras oameni cu opinii și convingeri diferite, devenind de fapt un fenomen național (un proces care s-a complicat foarte mult odată cu izbucnirea războiului, dar care nu a încetat). Poate că un nou proiect internaționalist de jos, provenit din apărarea patriei și a comunităților, se va dezvolta și el după acest model. Un nou internaționalism este necesar astăzi mai mult ca niciodată. Dar nu poate fi realizat prin ocolirea nivelurilor locale, regionale și, în unele cazuri, naționale.
Patriotismul de stat și patriotismul popular: un moment de întâlnire și despărțire
În recenta sa carte, Patriotismul de la firul ierbii, Carine Clément scrie că, în epoca Putin, după ce au simțit cu satisfacție o oarecare îmbunătățire a nivelului de trai, restabilirea „ordinii”, reducerea dependenței de Occident și o anumită mândrie de țară, oamenii au început să simtă o nouă nevoie de solidaritate și să se întrebe de ce trăim atât de prost într-o țară atât de bogată.
Așadar, la un moment dat în istorie, patriotismul statal și cel non-statal s-au unit. Dar acest echilibru nu poate fi menținut pentru mult timp. El poate fi subminat fie de o nemulțumire socială masivă, fie de … un mic război victorios, care nu mai este nici mic și care, în mod clar, nu va fi nici victorios. La urma urmei, acesta a fost lansat pentru a suprima formarea unei alternative civice de jos.
Alexei Navalnîi este unul dintre cei care lucrează la un program pentru o astfel de alternativă, un proiect pentru o nouă majoritate care unește oamenii din ’91 și ’93 cu o nouă generație de cetățeni activi. Combinând o agendă liberală, naționalistă și anticorupție, el încearcă să atragă noi audiențe, folosind și revendicări redistributive populiste de stânga. Autoritățile, judecând după reacția lor (tentativa de otrăvire și condamnarea la închisoare), apreciază realizările sale politice.
Cea mai reușită și promițătoare încercare de a crea o nouă majoritate de stânga este activitatea sediului central al lui Mihail Lobanov și proiectele asociate cu acesta. „Cei mai mulți dintre noi nu avem „o altă patrie de rezervă” – nu avem unde să mergem. Trebuie să învățăm sau să ne amintim ce înseamnă solidaritatea și acțiunea colectivă, pentru a ne proteja familia, cartierul, orașul și colectivul”, scrie Mihail. Combinația dintre agenda drepturilor și libertăților, autoguvernarea locală, lupta împotriva inegalității de clasă, recunoașterea atât a succeselor, cât și a eșecurilor URSS și, cel mai important, munca de succes cu inițiativele de la firul de iarbă – toate acestea ajută noua generație de socialiști democrați să mobilizeze o coaliție largă de oameni cu multe opinii diferite (poate cu excepția ultraliberaliștilor și a naționaliștilor xenofobi).
„Patriotismul progresiv”, așa cum este discutat în acest text, nu este nici o metodă științifică, nici un program politic. Este tocmai o ideologie care, combinând experiența istorică personală și colectivă, convingerile politice, dragostea pentru limbile și culturile proprii, pentru rude și prieteni, solidaritatea cu vecinii și concetățenii, poate oferi sprijin în momente ca acestea – momente critice pentru fiecare cetățean în parte și pentru toți cetățenii împreună. Este o ideologie care protejează mișcarea de bază de schismă și de uzurparea ideologică de către autorități. Să oferim o platformă comună – astăzi în primul rând anti-război – celor care sunt împrăștiați, confuzi, predispuși la autodepreciere personală și națională și la căutarea de vinovați printre apropiați. Toate aceste lucruri nu fac decât să demoralizeze, fără să aducă vreun beneficiu rezistenței.
Dacă țara noastră este a priori o torță a moralității sau o filială a iadului, nimic nu depinde de noi. Dacă „nu existăm ca națiune”, atunci nu putem răspunde pentru nimic și nu putem face nimic în această privință.
Dar noi existăm și, la fel ca toți ceilalți, avem cu ce să ne inspirăm și ceva pentru care să fim responsabili în trecut și în prezent. Responsabilitatea implică acțiune. O acțiune politică care schimbă echilibrul dintre paginile glorioase și cele oribile ale istoriei noastre și care poate crea, în cele din urmă, o nouă țară.